ai numit greață
ceea ce pentru mine
era întoarcerea acasǎ
iar dacǎ din sǎrut devin simptom
refuz sǎ mai pun gura
acolo unde ți se face rău

c-ai folosit ca salǎ de aşteptare
apartamentul nostru unde
caramizile pe care le-am lipit în zid
erau de fapt bagajele tale fǎcute

rǎcneau sticlele de bere
dar tu erai liniștea
la care surzii îşi predau armele
iar eu eram sirena de ambulanțǎ
la care pacienta fuge de vindecare

am format un cuplu
ca douǎ coduri greşite la cifrul unui seif
obținut cu dinamitǎ
ca douǎ scaune goale cu bilet cumpǎrat
la adevǎrul mimat prost

te-ai dus mai repede
decât ți-au crescut scuzele
ca o pisicǎ maidanezǎ la care-i dai plic
şi-şi sare pe geam toate viețile rǎmase

fii happy
cǎ m-ai eliminat ca pe-o problemǎ simplǎ
rǎmâi cu fraierii care-ți alimenteazǎ contul
dar sper sǎ faci bani din pielea ta
fǎrǎ sǎ mai laşi pe cineva sǎ te dezbrace

şi sǎ nu te mai sperie stabilitatea
cǎ poate iei boala care îți schimbǎ
numele de familie în al meu

te iritǎ afecțiunea mea greşitǎ
ca barba pǎtatǎ de sângele împǎrtǎşaniei
a unui preot oficiind o slujbă de resfințire
într-o capela construitǎ din cracii tǎi
crǎpați ca o uşǎ de urgențǎ
prin care foştii şi viitorii tǎi intrǎ
sǎ se roage pe ascuns şi-i asculți pe toți
ca o fantomă indecisǎ
dacă sǎ fie exorcizată sau veneratǎ
oricum numai singurǎ sǎ nu fie

înțeleg cǎ prezența mea te face slabǎ
iar singura datǎ când m-am putut baza
pe ce zici a fost când m-ai lepǎdat

şi totuşi dupǎ despǎrțire
ne mai ții în chinuri în acelaşi pat
ca doi condamnați
care-și împart țigările
cu scrumul gata să cadă
cum a cǎzut cetatea Ierihon
dupǎ ce au cântat trâmbițele
- “sorry” live in Tivoli -

şi te-am strâns la piept
până am simțit coastele trosnind
şi-ai strâmbat din nas că te sufoc
cǎ sǎ ştiu cǎ eşti vulnerabilǎ
ca o câmpie ştearpǎ care-şi uitǎ ploile

merci cǎ ai plecat fără zgomot
ca o moarte adâncǎ prin asfixiere
în laguna ta neagrǎ
în care sute de bǎrbați s-au scufundat
şi tot eu am primit prima şansǎ
sǎ ajung la comoarǎ

doar ca sǎ bag trei degete şi sǎ ştiu
instant cǎ apa neagrǎ deja scrisese
numele singurǎtǎții pe pereții cufǎrului gol
sub forma unor chisturi botezate cu avort
cu milenii înainte de-a mǎ duce eu la fund

aşa cǎ la marele final ne rǎmâne doar
sǎ facem dragoste cum n-ai fost învǎțatǎ
pierzându-mǎ în tine sincer
ca un scafandru intrând în epava greșită

și poate că nici asta n-a fost o alegere
ci doar felul în care iadul își schimbă perdelele